Prefață
Tânjim cu toții după sat ca locul ideal în care omul și natura se întrepătrund reciproc. Țăranul, omul legat de țarina sa prin agricultură, creșterea animalelor sau munca la pădure, este locuitorul de necontestat al satului. El este săteanul, omul originilor din comunitatea locală, cel care cunoaște măruntaiele satului, ca ale oricărei vietăți din propria sa ogradă. Are el dreptul la emancipare? Normal! Dar evoluția sa mulțumitoare depinde de măsura în care nu are pretenția de a se transforma pe sine într-un fals orășean. Țăranul trebuie să își caute propria identitate, nu să o împrumute oportunist pe cea a omului de la oraș! Bineînțeles că, nici invers nu este firesc să se întâmple: orășeni care împrumută, doar să sfideze modernitate, trăsăturile, vestimentare cel puțin, ale țăranului. Mixtul acesta dintre specificul țărănesc și cel orășenesc nu salvează memoria satului. Nu poți salva țăranul, în timp ce vatra satului său dispare. Surogatul acesta de țărani, alcătuit din or