Prefață
Tânjim cu toții după sat ca locul ideal în care omul și natura se întrepătrund reciproc. Țăranul, omul legat de țarina sa prin agricultură, creșterea animalelor sau munca la pădure, este locuitorul de necontestat al satului. El este săteanul, omul originilor din comunitatea locală, cel care cunoaște măruntaiele satului, ca ale oricărei vietăți din propria sa ogradă. Are el dreptul la emancipare? Normal! Dar evoluția sa mulțumitoare depinde de măsura în care nu are pretenția de a se transforma pe sine într-un fals orășean.
Țăranul trebuie să își caute propria identitate, nu să o împrumute oportunist pe cea a omului de la oraș! Bineînțeles că, nici invers nu este firesc să se întâmple: orășeni care împrumută, doar să sfideze modernitate, trăsăturile, vestimentare cel puțin, ale țăranului. Mixtul acesta dintre specificul țărănesc și cel orășenesc nu salvează memoria satului. Nu poți salva țăranul, în timp ce vatra satului său dispare. Surogatul acesta de țărani, alcătuit din orășeni care se mută la țară cu pretenția de a trăi potrivit idealului a ceea ce-și imaginează ei ca fiind omul de la sat, trădează mai mult un spirit de aventură, în loc să salveze ceva din spiritul țărănesc.
Cred că undeva s-a strecurat o eraore!
Pretenția satului de a deveni oraș cu orice preț, pusă în practică cu mult zel, dar fără minimă inteligență, de autoritățile comuniste, persistă încă. Atâta timp cât îți dorești să devii altceva decât ceea ce ești, îți renegi propria identitate construindu-ți un surogat, nu ai cum să reușești să progresezi în mod real. Progresul este asigurat doar pe identificarea punctelor tari din trecut, iar acest lucru stă la baza conturării diferențelor specifice. Din acest punct cred că se poate iniția o discuție despre rolul culturii în acest demers de autodescoperire a satului.
Entropia comunismului este determinată de neglijarea diferențelor specifice, fapt care se aplică și în cazul satului românesc. Condamnarea satului la pieire a început odată cu procesul de
colectivizare forțată inițiat de comunism care a secționat în mod
violent legătura dintre țăran și țarina sa. Securea colectivizării a
retezat nu doar picioarele sătenilor adânc înfipte în pământul al căror
proprietari erau, ci și legătura stabilită prin moștenire între
generațiile de proprietari.
În romanul ”Osânda cărților”, publicat în anul 2017 la editura ”Cuvântul Vieții” am prezentat pe îndelete această dramă pe care o voi reproduce pe scurt în cele ce urmează. Asemenea miilor de oameni din România, Teleanu Ioan, bunicul meu, a fost condamnat la închisoare la sfârşitul anilor `50, iar pământul (3 hectare) şi locuinţa lui a fost confiscată, după cum rezultă din Ordonanţa pentru aplicarea sechestrului asigurator din 24 iunie 1958 [1]. În felul acesta, fosta Securitate avea să-l includă pe Teleanu N. Ioan în rândul miilor de "duşmani ai poporului" care s-au opus procesului de colectivizare din România.
Infracţiunea de care se făcea vinovat Teleanu N. Ioan consta în faptul că "în cursul anului 1957 şi 1958 a întreprins acţiuni de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva înfiinţării G.A.C. şi a întovărăşirii agricole din Zărneşti, acţiune care a împiedicat activitatea organelor de partid teritoriale destinaţi cu aceste probleme de transformare socialistă a agriculturii", conform Ordonanţei de pornire a procesului penal din 1 iunie 1958[2]. Motivul pentru care nu a vrut să se înscrie în gospodărie a fost acela că dorea să lase pământul moştenire celor nouă copii ai săi, după cum menţionează în Interogatoriul din 3 iunie 1958[3]. Printr-o afirmaţie de acest gen, Teleanu N. Ioan demasca "excesul" de putere al regimului comunist relevând faptul că acest regim este capabil să declare război exact tocmai împotriva celor pe care pretind că vor de fapt să-i elibereze, membrii unei familii, fie ei copii, tineri, femei etc., aşa cum s-a întâmplat în legislaţia sovietică ostilă familiei religioase în special. În concepţia ideologilor comunişti, presiunea exercitată asupra instituţiei familiei era motivată – la fel ca şi în societatea sovietică – prin faptul că aceasta constituie “cheia de boltă a educaţiei copiilor şi tineretului”[4].
Ce era cu acest pământ asupra căruia țăranul român pretindea să dețină proprietatea? Indiferent de provincia din care provenea, acest pământ fusese dobândit cu prețul jerfei întregirii neamului românesc. Asupra acestui fapt mi-a deschis ochii ”Jurnalul de front” al părintelui Gheorghe Crețu, publicat la Editura Cuvântul Vieții în anul 2018! În ziua de miercuri, 10 mai 1917, părintele căpitan notează că ”Vodă Ferdinand promite împroprietărirea luptătorilor. Iar camerele lucrează la Constituţie. Iată ce acte măreţe sunt legate de această zi! Trebuie, dar, să ne arătă demni de această ofertă şi de acest dar. Trebuie să ştim să luptăm ca să-l câştigăm şi să-l merităm, făurind pentru un aşa rege viteaz, în acelaşi timp, şi o coroană a tuturor românilor” (p. 87). Monumentul din centrul orașului Zărnești stă mărturie a faptului că familia Teleanu și-a plătit prețul în Primul Război Mondial pentru pământul pe care dorea să-l lase moștenire urmașilor lor.
Dar rănile provocate de colectivizarea inițiată de comuniști nnu s-au vindecat, ci - dimpotrivă - s-au cangrenat! Pretenția interferării absurde între trecutul,
prezentul și viitorul unei familii de țărani, inițiată prin colectivizare, a ajuns la paroxism
prin planurile de sistematizare ale satului. Lumea satului, vlăguită de abuzurile comise de autoritățile comuniste, urma să primească lovitura finală! Astfel, idealurile lui Ceauşescu au riscat să împingă întreaga societate românească spre autodistrugere, aşa cum a fost, spre exemplu, cazul proiectului său politic de sisitematizare rurală la sfârşitul anilor `80.
Planul de sistematizare, început în 1988, prevedea demolarea a 7 000 de sate din cele 12 000 existente în România şi să construiască în locul lor 550 structuri de locuit agro-industriale până în anul 2000.[5] Acest proiect al lui Ceauşescu va permite, ulterior, Europei Occidentale să demonstreze solidaritatea sa cu tot poporul român şi nu numai cu reprezentanţii dizidenţei româneşti. Fundaţii străine, ca cele engleze şi belgiene, fac „lobby” pentru îngemănarea satelor europene occidentale cu cele româneşti.[6] În data de 8 martie 1989, Conferința Comunității și Regiunilor din Europa a adoptat o rezoluţie în care se recomanda sprijinirea satelor din România.[7] Au avut loc campanii de presă în mass-media internaţională împotriva sistematizării rurale, cum a fost cazul documentarului produs de televiziunea belgiană cu titlul „Dezastru roşu”, realizat de Josie Dubie.[8]
Chiar dacă în ţara noastră nu au avut loc manifestaţii sociale împotriva acestui plan de sistematizare, dizidenta română Doina Corea descrie efectul negativ pe care acest proiect l-a avut asupra populaţiei. Ea exprimă propria sa poziţie împotriva acestui proiect într-o scrisoare care avea să cunoască o largă difuzare în Europa Occidentală: „Încercaţi să imaginaţi durerea acestor oameni, aruncaţi afară din propria casă, din propriile lor sate. Fiinţele umane nu sunt obiecte. O locuinţă familială nu este un conglomerat cazual de palate locuite de fiinţe impersonale adunate în mod cauzal. Satul reprezintă dragostea pentru pământ şi pentru casa în care s-au născut. Oraşul este cimitirul în care sunt îngropaţi părinţii. Biserica este biserica în care s-au căsătorit, s-au botezat şi în care se adună ca să se roage”.[9]
În romanul ”Osânda cărților”, publicat în anul 2017 la editura ”Cuvântul Vieții” am prezentat pe îndelete această dramă pe care o voi reproduce pe scurt în cele ce urmează. Asemenea miilor de oameni din România, Teleanu Ioan, bunicul meu, a fost condamnat la închisoare la sfârşitul anilor `50, iar pământul (3 hectare) şi locuinţa lui a fost confiscată, după cum rezultă din Ordonanţa pentru aplicarea sechestrului asigurator din 24 iunie 1958 [1]. În felul acesta, fosta Securitate avea să-l includă pe Teleanu N. Ioan în rândul miilor de "duşmani ai poporului" care s-au opus procesului de colectivizare din România.
Infracţiunea de care se făcea vinovat Teleanu N. Ioan consta în faptul că "în cursul anului 1957 şi 1958 a întreprins acţiuni de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva înfiinţării G.A.C. şi a întovărăşirii agricole din Zărneşti, acţiune care a împiedicat activitatea organelor de partid teritoriale destinaţi cu aceste probleme de transformare socialistă a agriculturii", conform Ordonanţei de pornire a procesului penal din 1 iunie 1958[2]. Motivul pentru care nu a vrut să se înscrie în gospodărie a fost acela că dorea să lase pământul moştenire celor nouă copii ai săi, după cum menţionează în Interogatoriul din 3 iunie 1958[3]. Printr-o afirmaţie de acest gen, Teleanu N. Ioan demasca "excesul" de putere al regimului comunist relevând faptul că acest regim este capabil să declare război exact tocmai împotriva celor pe care pretind că vor de fapt să-i elibereze, membrii unei familii, fie ei copii, tineri, femei etc., aşa cum s-a întâmplat în legislaţia sovietică ostilă familiei religioase în special. În concepţia ideologilor comunişti, presiunea exercitată asupra instituţiei familiei era motivată – la fel ca şi în societatea sovietică – prin faptul că aceasta constituie “cheia de boltă a educaţiei copiilor şi tineretului”[4].Ce era cu acest pământ asupra căruia țăranul român pretindea să dețină proprietatea? Indiferent de provincia din care provenea, acest pământ fusese dobândit cu prețul jerfei întregirii neamului românesc. Asupra acestui fapt mi-a deschis ochii ”Jurnalul de front” al părintelui Gheorghe Crețu, publicat la Editura Cuvântul Vieții în anul 2018! În ziua de miercuri, 10 mai 1917, părintele căpitan notează că ”Vodă Ferdinand promite împroprietărirea luptătorilor. Iar camerele lucrează la Constituţie. Iată ce acte măreţe sunt legate de această zi! Trebuie, dar, să ne arătă demni de această ofertă şi de acest dar. Trebuie să ştim să luptăm ca să-l câştigăm şi să-l merităm, făurind pentru un aşa rege viteaz, în acelaşi timp, şi o coroană a tuturor românilor” (p. 87). Monumentul din centrul orașului Zărnești stă mărturie a faptului că familia Teleanu și-a plătit prețul în Primul Război Mondial pentru pământul pe care dorea să-l lase moștenire urmașilor lor.
Dar rănile provocate de colectivizarea inițiată de comuniști nnu s-au vindecat, ci - dimpotrivă - s-au cangrenat! Pretenția interferării absurde între trecutul,
prezentul și viitorul unei familii de țărani, inițiată prin colectivizare, a ajuns la paroxism
prin planurile de sistematizare ale satului. Lumea satului, vlăguită de abuzurile comise de autoritățile comuniste, urma să primească lovitura finală! Astfel, idealurile lui Ceauşescu au riscat să împingă întreaga societate românească spre autodistrugere, aşa cum a fost, spre exemplu, cazul proiectului său politic de sisitematizare rurală la sfârşitul anilor `80.
Planul de sistematizare, început în 1988, prevedea demolarea a 7 000 de sate din cele 12 000 existente în România şi să construiască în locul lor 550 structuri de locuit agro-industriale până în anul 2000.[5] Acest proiect al lui Ceauşescu va permite, ulterior, Europei Occidentale să demonstreze solidaritatea sa cu tot poporul român şi nu numai cu reprezentanţii dizidenţei româneşti. Fundaţii străine, ca cele engleze şi belgiene, fac „lobby” pentru îngemănarea satelor europene occidentale cu cele româneşti.[6] În data de 8 martie 1989, Conferința Comunității și Regiunilor din Europa a adoptat o rezoluţie în care se recomanda sprijinirea satelor din România.[7] Au avut loc campanii de presă în mass-media internaţională împotriva sistematizării rurale, cum a fost cazul documentarului produs de televiziunea belgiană cu titlul „Dezastru roşu”, realizat de Josie Dubie.[8]
Chiar dacă în ţara noastră nu au avut loc manifestaţii sociale împotriva acestui plan de sistematizare, dizidenta română Doina Corea descrie efectul negativ pe care acest proiect l-a avut asupra populaţiei. Ea exprimă propria sa poziţie împotriva acestui proiect într-o scrisoare care avea să cunoască o largă difuzare în Europa Occidentală: „Încercaţi să imaginaţi durerea acestor oameni, aruncaţi afară din propria casă, din propriile lor sate. Fiinţele umane nu sunt obiecte. O locuinţă familială nu este un conglomerat cazual de palate locuite de fiinţe impersonale adunate în mod cauzal. Satul reprezintă dragostea pentru pământ şi pentru casa în care s-au născut. Oraşul este cimitirul în care sunt îngropaţi părinţii. Biserica este biserica în care s-au căsătorit, s-au botezat şi în care se adună ca să se roage”.[9]
_____________________________
Comments
Post a Comment